Dumnezeu Creatorul-Trinitatea, Autor: B.B. Warfield

Preluat de pe  http://www.resursecrestine.ro/predici/64373/dumnezeu-creatorul-trinitatea

Dumnezeu Creatorul-Trinitatea

 4. Sfanta Trinitate 

Termenul “triunitate” sau “trinitate” nu apare in Biblie. Folosirea lui ii este atribuita lui Tertulian, un teolog care s-a nascut in preajma anului 160 d.H. Acest termen si doctrina care ii este asociata a cunoscut o popularitate mare in Biserica mai ales in secolul al treilea. Datele pe care este fundamentata aceasta invatatura se gasesc bineinteles in textul Scripturii, in Noul Testament si, intr-o masura mai mica, chiar in Vechiul Testament. (Vezi excelentul articol: “Trinity”, de B. B. Warfield in I. S. B. E., volumul V, pp.3012-3022) 

Cu alte cuvinte, Noul Testament Il prezinta pe Dumnezeu in cele trei Persoane: Tatal, Fiul si Duhul Sfint, care exista intr-o deplina si desavirsita unitate. Episcopul menonit Pieter J. Twisck (1565 - 1636) exprima aceasta realitate biblica in felul urmator: “In fiinta divina vesnica nu se afla numai trei nume, ci trei persoane care impartasesc aceleasi atribute divine. Exista Tatal, de la care isi trag fiinta toate lucrurile, Fiul, prin care au fost facute toate lucrurile, si Duhul Sfint, prin care lucreaza Tatal si Fiul ... Pe acesti trei martori adevarati ii avem in cer: Tatal, Fiul si Duhul Sfint; dintre care slavitul Fiu s-a coborit printre noi si a trait ca rob, facindu-se asemenea oamenilor si a fost identificat si aratat lumii de catre Ioan Botezatorul la riul Iordan. Duhul Sfint a fost vazut si el de catre acelasi Ioan Botezatorul cu ocazia botezului Domnului Isus, cind a coborit in chip de porumbel si a venit peste Domnul Isus. Tatal, care este spirit nevazut si nu poate fi vazut cu ochi muritori, si-a facut atunci auzit din cer glasul si a zis: “Acesta este Fiul Meu prea iubit, in care Imi gasesc placerea.” (T. J. van Braght, The Bloody Theater sau Martyrs Mirror, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1850; 1660, pp.374, 375)

Eu sint convins ca incercarile noastre de a explica sfinta triunitate mai mult complica lucrurile, decit sa le lamureasca. Intreita existenta a fiintei divine nu este un obiect pentru intelegerea rationala, asa cum bine sublinia Gerrit Roosen (1612-1711): “Aceasta problema va ramine pururi neinteleasa de mintea omeneasca: cum se face ca exista un Tata care are un Fiu, dar care nu este tot una cu Fiul si un Fiu care are un Tata, dar nu este confundabil cu El, si pe deasupra mai exista si un Duh Sfint, distinct de cei doi si totusi in relatie de desavirsita unitate cu ei, si cum se face ca acestia trei sint in chip desivirsit una si aceeasi persoana in intreita personalitate. 

Mintea noastra fireasca nu se poate ridica la inaltimea supranaturalului, si faptura divina va ramine pentru noi o taina pe care trebuie sa o acceptam prin credinta.” (Citat in J. C. Wenger, The Doctrines of the Mennonites, Scottdale, Pa.: Mennonite Publishing House, 1950, p.129)

Marele teolog presbiterian, B. B. Warfield (1851-1921), a scris incontestabil una dintre cele mai amanuntite lucrari despre trinitatea lui Dumnezeu (Vezi “Trinity” in I.S.B.E., volumul v, pp.3012-3022) El observa ca Vechiul Testament prezinta aluzii despre sfinta triunitate. Iata de exemplu expresia Elohim (Un termen folosit in ebraica pentru a-l numi pe Dumnezeu). Ea este o forma de plural in limba ebraica. Desi expresia nu este prin ea insasi o dovada clara despre trinitate, ramine un fapt curios ca ea este urmata invariabil de un verb la singular. (Gen. 20:13: 35:7 (in original)) Vechiul Testament mai foloseste anumite pronume personale la plural, cind se spune de exemplu ca Dumnezeu a zis: “Sa facem pe om dupa chipul Nostru, dupa asemanarea Noastra.” (Gen 1:26) sau: “Iata ca omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscind binele si raul. Sa-l impiedicam ...” (Gen. 3:22) Isaia aude in cer glasul Domnului care intreaba: “Pe cine sa trimet, si cine va merge pentru Noi?” (Isaia 6:8) 

Vechiul Testament mai contine si niste formule liturgice trinitare, pe care bineinteles ca Evreii nu le intelegeau atunci ca atare, dar care sint evidente pentru cititorul crestin de astazi. Un bun exemplu este binecuvintarea care trebuia rostita asupra copiilor lui Israel:
“Domnul sa te binecuvinteze si sa te pazeasca!
Domnul sa faca sa lumineze Fata Lui peste tine, si sa se indure de tine!
Domnul sa-si inalte Fata peste tine si sa-ti dea pacea!” (Num. 4:24- 26)

De un mare interes sint si pasajele in care avem de a face cu aparitiile asa numitului Inger al Domnului. Ele s-au petrecut cu Hagar, (Gen 16:7-13) Avraam, (Gen 22:11-16) Iacov, (Gen. 31:11- 13) Moise, (Exod 3:2-6) Iosua, (Iosua 5:13-15) si nevasta lui Manoah. (Jud. 13:2, 16, 20-22) Ceea ce este curios la acest inger al Domnului este ca el pare in acelasi timp a fi si distinct de Domnul si una cu El. 

De exemplu, dupa ce i se cere lui Avraam sa-l sacrifice pe Isaac aducindu-l ca jertfa pe muntele Moria, Cel care Il opreste in ultimul moment strigindu-l din cer este acest Inger al Domnului. El spune: “Sa nu pui mina pe baiat, si sa nu-i faci nimic; caci stiu acum ca te temi de Dumnezeu, intrucit n-ai crutat pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pentru Mine.” (Gen. 22:12) 

Crestinul de astazi, inarmat cu cunostinta pe care i-o pune la indemina Noul Testament este inclinat sa creada ca acest Inger al Domnului era Fiul lui Dumnezeu in activitatile lui terestre dinainte de intruparea Sa in Ieslea Betleemului. 

Nu trebuie trecute cu vederea nici referirile la Duhul Sfint din Vechiul Testament. Fireste ca pentru evrei ele erau sinonime cu persoana lui Dumnezeu insusi, tot asa cum pentru noi expresia: “Oh, mi se bucura sufletul...” nu inseamna altceva decit ca eu insumi, si nimeni altul, traieste clipele de bucurie. Dar, atita timp cit stim ca Noul Testament vorbeste despre Duhul Sfint ca despre o persoana, este greu sa nu pui si referirile din Vechiul Testament in aceeasi situatie. Noi credem ca Duhul Sfint despre care se vorbeste pe alocuri in Vechiul Testament este intr-adevar cea de a treia persoana a Sfintei Treimi. 

In chiar cea dintii carte a Scripturii, Geneza, acolo unde se spune ca pamintul era inca pustiu si gol, “Duhul lui Dumnezeu se misca pe deasupra apelor.” (Gen. 1:2) Iov comenteaza: “Suflarea Lui (Duhul) insenineaza cerul” (Iov 26:13) (in original: “Prin suflarea Lui au fost limpezite cerurile” - N. T) Inainte de potop, Domnul a decretat ca: “Duhul Meu nu va raminea (sau “nu se va lupta”) pururea in om.” (Gen. 6:3) Tot Duhul lui Dumnezeu a fost cel care i-a imputernicit pe anumiti oameni din Vechiul Testament ca sa poata face lucrari deosebite, (Ex.31:1-5) sau sa elibereze, ca pe Samson, (Jud. 3:10; 6:34; 9:29; 13:25; 14:6, 19; etc) dar mai ales ca sa transmita oamenilor mesajele revelatiei profetice. (Ezec. 2:2; 3:12; 3:24; 11:1, 5; etc)

Astazi se aud unele glasuri care sustin ca oamenii nu au avut Duhul Sfint inainte de revarsarea de la Rusalii. Asa ceva este cu totul in afara informatiilor si spiritului Scripturii. Iata ce citim in cartea lui Neemia: “In indurarea Ta fara margini, nu i-ai parasit in pustie, si stilpul de nor n-a incetat sa-i calauzeasca ziua pe drum, nici stilpul de foc sa le lumineze noaptea drumul, pe care aveau sa-l urmeze. Le-ai dat Duhul Tau cel bun, ca sa-i faca intelepti; n-ai indepartat mana Ta de la gura lor, si le-ai dat apa sa-si potoleasca setea.” (Neemia 9:18-21) 

Este adevarat insa ca intre lucrarea dinainte de Rusalii si cea de dupa Rusalii exista mari diferente calitative. Acum, Duhul Sfint poate sa ne faca partasi lucrarii mintuitoare realizate de Isus Hristos si ne poate darui o plinatate de putere si de binecuvintare care nu ne-ar fi fost posibile inainte de suferintele Domnului.
Profesorul Warfield observa cu justete ca scriitorii cartilor Noului Testament nu simt de loc obligatia demonstrarii Sfintei Treimi. (Opera citata, pp 3015-3016) 

In vremea cind a fost scris Noul Testament, Biserica era deja convinsa de existenta lui Dumnezeu in cele trei persoane ale Tatalui, Fiului si Duhului Sfint. Ei sint numiti: Tatal, facatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor, Hristos, Mintuitorul si Rascumparatorul tuturor lucrurilor, si Duhul Sfint, Mingiietorul si Calauzitorul nostru. Cu alte cuvinte, Biserica primara formata inainte de completarea canonului scrierilor Noului Testament accepta deja dumnezeirea Domnului Isus si invatatura despre personalitatea Duhului Sfint. In calitate de Fiu etern al Tatalui, Domnul Isus a venit in lume ca sa mintuiasca omenirea, iar Duhul Sfint a fost revarsat asupra credinciosilor pentru a naste Biserica in ziua de Rusalii. 

Fundamental, revelatia despre Sfinta Treime a fost un produs al faptelor, nu al speculatiilor teologice. Autorii scrierilor Nou Testamentale nu au modificat invatatura Vechiului Testament, ci doar i-au adaugat lamurirea ca Dumnezeul unic revelat evreilor s-a descoperit acum mai mult pe Sine Insusi, lasindu-ne sa-L cunoastem in intreita lui fiinta: Dumnezeu Tatal, Cel care a acaltuit planul de mintuire, Dumnezeu Fiul, Cel care a venit in lume ca sa infaptuiasca mintuirea si Dumnezeu Duhul Sfint Cel care ii convinge pe oameni sa accepte si sa traiasca mintuirea. Lucrarea de mintuire, in ea insasi, a fost ocazia in care am primit revelatia desavirsita a trinitatii. Intrupararea Fiului odata cu nasterea lui Isus si pogorirea Duhului |fint la Rusalii ne-au aratat clar ca Dumnezeul unic din Vechiul Testament existase de fapt in strucutura Sfintei Treimi. Evangheliile arata clar ca intre Isus si Tatal a existat un raport de deplina identitate. Apoi citim ca Tatal impreuna cu Fiul L-au daruit pe Duhul Sfint Bisericii. Nu numai ca Duhul Sfint este aratat ca o persoana care iubeste, ingrijeste, calauzeste, se intristeaza, etc., dar este evident ca Domnul Isus respecta personalitatea Duhului atunci cind Il numeste Ekeinos (Ioan 14:26, 16:8, 14), care poate fi tradus prin “El”, unul de aceeasi natura cu Mine. In structura gramaticala Domnul Isus foloseste pronumele masculin, desi substantivul ca atare este de genul neutru. 

Sintem deci pusi in fata acestei situatii ciudate: doctrina despre trinitate este tratata doar aluziv in Vechiul Testament si apare apoi brusc in Noul Testament fara a fi in nici un fel explicata. Autorii cartii Noului Testament, ei insisi Evrei si prin aceasta monoteisti convinsi si fanatici, vorbesc dintr-o data despre Dumnezeul care exista ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Faptul ca niste Evrei scriu asa si maniera categorica in care scriu ei este mai impresionanta si mai convingatoare decit ar fi toate explicatiile din lume.

Noul Testament contine numeroase referiri la cele trei persoane ale Sfintei Treimi. Iata de exemplu care au fost ultimele cuvinte rostite in Evanghelie de Domnul Isus:
“Toata puterea Mi-a fost data in cer si pe pamint.Duceti-va si faceti ucenici din toate neamurile, botezindu-i in Numele Tatalui si al Fiului si al Sfintului Duh. Si invatati-i sa pazeasca tot ce v-am poruncit. Si iata ca Eu sint cu voi in toate zilele pina la sfirsitul veacului.” ( Mat.28:18-20)

Informatiile despre Sfinta Triunitate pe care ni le lasa Pavel in scrierile lui sint convingatoare, limpezi si foarte frecvente. De exemplu, in 1 Tesaloniceni, Pavel Ii multumeste lui Dumnezeu ca Evanghelia le-a fost vestita nu numai prin cuvinte, ci si prin puterea Duhului Sfint. (1 Tesal. 1:2-5) In 2 Tesaloniceni el multumeste iarasi lui Dumnezeu pentru ca i-a ales “in sfintirea Duhului” ca sa capete “slava Domnului nostru Isus Hristos.” (2 Tesal. 2:13, 14) 

In 1 Corinteni apostolul vorbeste despre o varietate de daruri duhovnicesti, toate date de acelasi Duh; de felurite slujbe, dar in slujirea unui singur Domn, si de felurite lucrari, prin care lucreaza un singur Dumnezeu. (1 Cor. 12:4-6) Toti crestinii sint familiarizati cu frumoasa benedictie din 2 Corinteni 13: “Harul Domnului nostru Isus Hristos, si dragostea lui Dumnezeu, si impartasirea Sfintului Duh, sa fie cu voi cu toti!” (2 Cor. 14:13) Ea se aseamana teribil de mult cu intreita binecuvintare din Numeri capitolul 6.

In capitolul 2 al epistolei catre Efeseni , Pavel ne scrie despre Isus Hristos astfel: “Caci prin El si unii si altii avem intrare sloboda la Tatal, intr-un Duh,” (Efes. 2:18) iar in capitolul trei aminteste despre ispravnicia care i-a fost incredintata lui de Tatal, in vestirea tainei lui Hristos, prin puterea Duhului. (Efes. 3:2-5) Pentru implinirea acestei misiuni a lui, Pavel se roaga, plecindu-si genunchii “inaintea Tatalui Domnului nostru Isus Hristos”, ... si-L roaga sa-i intareasca pe cei credinciosi “prin Duhul”, in omul dinlauntru, asa incit Hristos sa locuiasca in inimile lor prin credinta. (Efes. 3:14-17) 

Epistola catre Efeseni abunda in pasaje cu referiri trinitariene. Iata ce mai scrie in capitolul 4: “Este un singur trup, un singur Duh, dupa cum si voi ati fost chemati la o singura nadejde a chemarii voastre. Este un singur Dumnezeu, o singura credinta, un singur botez. Este un singur Dumnezeu si Tata al tuturor, care este mai presus de toti, care lucreaza prin toti si care este in toti.” (Efes. 4:4-6) In capitolul 5, Pavel isi indeamna ascultatorii sa fie plini de Duh si sa-I multumeasca “intotdeauna lui Dumnezeu Tatal, pentru toate lucrurile, in Numele Domnului nostru Isus Hristos.” (Efes. 5:18- 20) 

In 2 Timotei, apostolul, dupa ce Ii multumeste lui Dumnezeu, isi indeamna cititorii sa pastreze credinta si dragostea care sint in Isus Hristos si sa pazeasca lucrul acela frumos care le-a fost daruit prin Duhul Sfint. (2 Tim. 1:3, 13, 14) 

In scrisoarea catre Tit, el vorbeste despre bunatatea lui Dumnezeu, Mintuitorul nostru, despre “spalarea nasterii din nou, prin innoirea facuta de Duhul Sfint, care a fost varsat din belsug peste noi, prin Isus Hristos, Mintuitorul nostru.” (Tit 3:4-7) 

Si celelalte epistole ale Noului Testament contin aceleasi invataturi trinitariene ca si epistolele lui Pavel. In Evrei 6, autorul vorbeste despre cei care “s-au facut partasi Duhului Sfint, si au gustat Cuvintul cel bun al lui Dumnezeu” si despre ratacirea prin care unii “rastignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu”, (Evrei 6:4-6) iar in capitolul 10 ii avertizeaza pe cei ce “calca in picioare pe Fiul lui Dumnezeu” si “batjocoresc pe Duhul harului” si care vor cadea “in miinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10:29-31) Vorbind despre incapacitatea singelui jertfelor Vechiului Testament de a spala pacatele, autorul argumenteaza in felul urmator: “Cu cit mai mult singele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, S-a adus pe Sine Insusi jertfa fara pata lui Dumnezeu, va va curati cugetul vostru de faptele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu!” (Evrei 9:14) 

Intr-un mod similar, apostolul Petru spune despre cei credinciosi ca au fost alesi de Tatal si sfintiti prin Duhul, spre ascultarea si stropirea cu singele lui Isus Hristos”, (1 Petru 1:1, 2) iar Iuda, fratele Domnului, ii indeamna pe crestini sa se roage prin Duhul, sa se pastreze in dragostea lui Dumnezeu si sa astepte indurarea Domnului nostru Isus Hristos pentru viata vesnica.” (Iuda 20, 21) 

In 1 Ioan capitolul 2, apostolul scrie: “Oricine marturiseste pe Fiul, are si pe Tatal.” (1 Ioan 2:23) si continua apoi prin a spune ca cine este credincios va ramine in Fiul si in Tatal pentru ca a primit “ungerea” din partea lui Dumnezeu si nu mai are nevoie de nici un alt om care sa-l invete.” (1 Ioan 2:20, 27) Aceasta “ungere” este o referire transparenta la primirea Duhului Sfint, despre care s-a vorbit in Evanghelie. (Ioan 16: 12-15, cf. Ierem. 31:33, 34) 

Cea din urma carte a Bibliei, Apocalipsa, este de fapt: “Descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca sa arate robilor Sai lucrurile care au sa se intimple in curind” (Apoc. 1:1), iar cea mai folosita expresie a ei este: “Cine are urechi, sa asculte ce zice Bisericilor Duhul.” (Apoc. 2:7, 11, 17, etc)

Nu exista nici macar un singur pasaj sau o aluzie cit de neinsemnata ca cele trei Persoane ale Sfintei Treimi ar fi deosebite una de alta in ceea ce priveste atributele dumnezeirii lor. Fiul nu este in nici un fel mai putin divin decit Tatal, si nici Duhul nu este lipsit de vreunul dintre atributele pe care le au Tatal si Fiul. Teologii au incercat sa exprime acest lucru spunind ca “ontologic” cele trei persoane ale trinitatii sint egale. Aceasta nu inseamna ca nu exista rapoarte temporare sau eterne de subordonare pozitionala intre Tatal, Fiul si Duhul Sfint. Dimpotriva, se pare ca Tatal ocupa pozitia suprema, ca Fiul a venit in lumea noastra printr-o hotarire a Tatalui si ca Duhul Sfint a fost trimis la noi de Tatal si de Fiul pentru a ne convinge de pacat, neprihanire si judecata si pentru a ne conduce la pocainta. 

Asa-numitul crez a lui Atanasie incearca sa exprime unitatea Sfintei Treimi prin expresii care par stranii si confuze omului din secolul douazeci. El spune despre trinitate: “Nici confundate ca persoane, dar nici separate ca substanta.” (Schaff, Creeds of Christendom, II, p.66) Apostolii care au scris Noul Testament folosesc aproape intotdeauna rugaciunea catre Tatal, in numele Fiului (adica in virtutea lucrarii Lui mijlocitoare) si prin Duhul Sfint. (Rom. 1:8; 1 Cor. 1:4; Efes. 3:14; Filip. 1:3; Col. 1:3; 1 Tesal. 1:2; 2 Tesal. 1:3; 2 Tim. 1:3; Filim. 4. - 1 Tim. 1:12 este o exceptie) 

“Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos.” (1 Tim. 2:5) Si este misiunea Duhului Sfint sa-i aduca pe oameni inapoi la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos.
Cu toate ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint sint strins legati impreuna in formula aplicata la botez si in exprimarea crezului apostolic, exista doar relativ putine pasaje care vorbesc direct despre Fiul si Duhul Sfint ca Dumnezeu. Cea de a patra Evanghelie spune intr-adevar ca “La inceput a fost Cuvintul si Cuvintul era cu Dumnezeu si Cuvintul era Dumnezeu (Ioan 1:1), iar in Fapte 5, Petru il acuza pe Anania ca mintind impotriva Duhului Sfint “n-a mintit pe oameni, ci pe Dumnezeu” (Fapte 5:3, 4) Totusi, termenul Dumnezeu este pastrat de preferinta pentru Tatal , in timp ce Domnului Isus I se spune: Fiul Tatalui, iar Mingiietorului: Duhul lui Dumnezeu sau Duhul Sfint.

Biserica primara a intimpinat multa greutate in incercarea ei de a defini invatatura despre trinitate intr-un mod in care sa satisfaca toate expresiile folosite in Noul Testament. Probabil ca cele mai cunoscute deviatii de la ceea ce este considerata astazi invatatura sanatoasa sint urmatoarele doua: Arianismul (de la numele lui Arie, sustinatorul ei), care pretindea ca Isus a fost mai degraba o creatura a lui Dumnezeu, si a neglijat sa puna accentul pe ceea ce Grecii numeau “unitatea de substanta” dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfint; si Sabelianismul, care a inclinat mai mult spre contopirea celor trei Persoane ale dumnezeirii intr-una singura aparind in ipostaze diferite. Aceasta s-ar numi o trinitate “economica” (legata de modul de manifestare in relatiile cu omenirea), nu “ontologica” (de esenta), asa cum o defineste crezul crestin evanghelic. Liberalismul din secolul douazeci a produs si el ereziile lui care neaga, mai mult sau mai putin, dumnezeirea Fiului si a Duhului Sfint. Articolul de credinta despre natura trinitatii a devenit astfel piatra de incercare a oricarei marturisiri de credinta. 

Orice miscare “crestina”, corupta sau inrobita de rationalism si de speculatii filosofice, care neaga exitenta sfintei treimi ca adevar Biblic ce transcende intelegerea noastra, este denuntata a fi eretica si pagubitoare. Cu toate ca termenul “trinitate” nu se afla ca atare in textul Scripturii si din aceasta cauza unii “biblicisti” se feresc sa-l intrebuinteze, considerindu-l de natura filosofica (Van Braght, Martirs Mirror, 1950, p.1107) invatatura despre existenta lui Dumnezeu in cele trei persoane ale Sfintei Treimi este atit de clar si de elocvent prezentata de textul Noului Testament, incit este dincolo de orice indoiala ca Biserica trebuie sa staruiasca in prezentarea lui Isus Hristos ca fiind Fiul etern al lui Dumnezeu care S-a intrupat in istorie si care S-a inaltat apoi la cer, de unde si-a inceput domnia spirituala asupra Bisericii prin trimiterea Duhului Sfint peste apostoli si ucenici in ziua de Rusalii, in anul 30 d.H. (Fapte 2:33)

Marturisirea de credinta.

MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ A BISERICII CREŞTINE EVANGHELICE MARANATA  ROMA

I. Biblia
Noi credem şi mărturisim că Biblia sau Sfânta Scriptură este Cuvântul lui Dumnezeu, inspirat plenar şi verbal, care a fost scris de oameni călăuziţi de Duhul Sfânt. Ea este adevărată, fără greşeală sau adaos omenesc în forma originală, de aceea este demnă de toată încrederea fiind autoritatea spirituală supremă în toate domeniile vieţii. Atât Vechiul cât şi Noul Testament - cele 66 de cărţi canonice - sunt revelaţia specială a lui Dumnezeu (2 Tim. 3:16-17; 2 Petru 1:19-21), şi s-a încheiat cu scrierea ultimei cărţi biblice canonice. Orice adăugire sau omitere ulterioară este o intervenţie omenească şi subminează revelaţia Sfintei Scripturi (Exod 20:1; Deut. 4:2; 12:32; 29:1; Prov. 30:6; Ier. 36:1-2; Gal. 1:11-12; Apoc.22:18-19).
Noi credem şi mărturisim că fiecare text biblic nu poate avea decât o singură interpretare, deşi poate avea mai multe aplicaţii. Credinciosul are responsabilitatea să afle mesajul pe care l-a intenţionat Duhul Sfânt prin autorul iniţial. Înţelesul Sfintei Scripturi poate fi aflat printr-o studiere atentă a fiecărui pasaj biblic în parte folosind corect metodele de interpretare biblică (studiul lexical-gramatical, istoric şi contextual), cu rugăciune şi credinţă, prin iluminarea Duhului Sfânt (loan 7:17; 16:12-15; 1 Cor. 2:7-15; 1 Ioan 2:20).

II. Dumnezeu
Noi credem şi mărturisim că există un singur Dumnezeu Veşnic, Viu, Adevărat (Deut. 6:4; Is.45:5-7; 1 Cor. 8:4); Spirit Infinit, Personal şi Suveran, Creatorul, Susţinătorul şi Stăpânul Universului, având o slavă şi sfinţenie imposibil de redat deplin în cuvinte omeneşti.
Dumnezeu este demn de toată închinarea, încrederea şi dragostea pentru că este desăvârşit în toate atributele Sale divine. Noi credem şi mărturisim că Dumnezeul unic fiinţează în trei Persoane distincte dar de aceeaşi esenţă: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, co-egale şi co-eterne, care lucrează într-un chip armonios la împlinirea planului Său veşnic (Ex. 20:2-3; Mat. 28:19; 2 Cor.13:14; Apoc. 4:11).

A. Dumnezeu Tatăl
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu Tatăl, prima Persoană a Dumnezeirii, porunceşte şi decretează toate lucrurile după voia şi scopul Său (Psalm 145:8-9; 1 Cor. 8:6). Planul lui Dumnezeu Tatăl a fost stabilit "înainte de întemeierea lumii" şi priveşte controlul suveran al lui Dumnezeu asupra tuturor domeniilor şi evenimentelor (Gen. 2:18; Iov 14:5; Psalm 2; 33:6-11; Zaharia 14; Mat. 19:1-9; F. Ap. 17:26; Rom. 1:24-28;.8:28; Efes. 1:9-12; 3:11; 2 Tim.1:9; Tit 1 :2).
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu Tatăl este Creatorul tuturor lucrurilor (Gen. 1 :1-31.; Efes.3:9). Ca Stăpân absolut şi atotputernic al universului, Dumnezeu Tatăl este suveran în creaţie, providenţă şi mântuire (Psalm 103:19; Rom. 11 :36). Caracterul Lui de Tată se manifestă atât în relaţia din cadrul Dumnezeirii cât şi în cea cu umanitatea. Dumnezeu Tatăl este Creatorul tuturor oamenilor (F.Ap.17:24-28), dar stabileşte o relaţie Tată - fiu (copil) doar cu cei născuţi din nou prin credinţa în Isus Cristos (Ioan 1:9-12; Rom. 8:14; 2 Cor. 6:18).
Înainte de întemeierea lumii, El a decretat lucrurile care trebuie să se împlinească spre lauda slavei Sale (Efes. 1:11-12). Dumnezeu Tatăl susţine, conduce şi stăpâneşte toate lucrurile, evenimentele şi fiinţele (1 Cron. 29:11-12); dar în suveranitatea Sa, Dumnezeu Tatăl nu este, pe deoparte, nici autorul şi nici cel ce aprobă păcatul (Habacuc 1 :13; Ioan 8:38-47), iar pe de altă parte nici nu trece cu vederea păcatele oamenilor: El judecă fără părtinire (1 Petru 1: 17). Dumnezeu mântuieşte pe toţi cei care vin la El prin Isus Cristos; El i-a ales înainte de întemeirea lumii şi îi înfiază (Gal. 4:5; Evrei 12:5-9).

B. Dumnezeu Fiul
Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos, a doua Persoană a Dumnezeirii, are toate caracteristicile divine. El este consubstanţial, co-egal şi co-etern cu Tatăl şi Duhul Sfânt (Ioan 10:30;14:9).
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu Tatăl a creat universul prin Fiul Său, Isus Cristos, prin care sunt şi se ţin toate lucrurile (Ioan 1 :3; Col. 1: 15-17; Evrei 1 :2).
Noi credem şi mărturisim întruparea Lui umană prin naşterea supranaturală din fecioara Maria (Isaia 7:14; Mat. 1 :23, 25; Luca 1 :26-35) şi viaţa Lui umană fără păcat (Evrei 4:15; 1 Petru 2.22).
Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos este pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om. Cele două naturi sunt unite într-o singură Persoană, fiecare dintre acestea rămânând distincte (Mica 5:2; Ioan 5:23; 14:9-10; Filip. 2:5-8; Col. 2:9).
Noi credem şi mărturisim că, în întruparea Sa, Domnul Isus Cristos nu a încetat niciodată să fie Dumnezeu, deşi a refuzat să se folosească de prerogativele şi puterea Sa divină pentru a elimina suferinţa sau limitările condiţiei Sale umane (Filip. 2:5-8).
Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus s-a întrupat pentru a-L revela pe Dumnezeu (Ioan 1:14, Evrei 1:2-3) şi pentru a mântui lumea pierdută (Luca 19:10; Evre: 5:9).
Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus Cristos, prin jertfa Sa ispăşitoare de pe crucea Golgotei, mântuieşte pe cei care cred în El. Moartea Lui a fost voluntară, înlocuitoare, ispăşitoare şi răscumpărătoare (Isaia 53; Ioan 10:15; Rom. 3:24-25; 5:8; Evrei 9:28;1 Petru 2 :24).
Noi credem şi mărturisim că datorită eficienţei depline a jertfei unice a Domnului Isus, păcătosul care crede că este născut din nou, eliberat de pedeapsa, povara, puterea şi, în viitor, de prezenţa păcatului; el este declarat neprihănit, primeşte viaţa veşnică şi înfierea în familia lui Dumnezeu (Rom. 3:25; 5:8-9; 2Cor. 5:14-15; 1 Petru 2:24; 3:18).
Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus a murit, a fost îngropat şi a înviat a treia zi după revelaţia făcută de Dumnezeu în Sânta Scriptură (1 Cor. 15:3-4).
Noi credem şi mărturisim că, prin învierea literală, fizică, din morţi a Domnului Isus Cristos, Dumnezeu a confirmat dumnezeirea Fiului Său şi a dat dovada că a acceptat lucrarea răscumpărătoare a lui Cristos la cruce. Învierea în trup a Domnului Isus este, de asemenea, garanţia viitoarei învieri în trup a credincioşilor (Ioan 5:26-29; 14:19; Rom. 1:4; 4:25; 6:5-10; 1 Cor. 15:20,23). Acum El este înălţat la dreapta Tatălui unde mijloceşte pentru noi ca Avocat (Apărător) şi Mare Preot (Mat. 28:6; Luca 24:38-39; F. Ap. 2:30-31; Rom. 4:25; 8:34; Evrei 7:25; 9:24; 1 Ioan 2:1).
Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus Cristos va reveni în văzduh pentru Biserică, Trupul Său, ca s-o răpească (să o ia cu Sine), după care va reveni pentru a stabili pe pământ Împărăţia de o mie de ani (F. Ap. 1:9-11; 1 Tes. 4:13-18; Apoc. 20).
Noi credem şi mărturisim că Isus Cristos este Cel prin care Dumnezeu va judeca pe toţi oamenii (Ioan 5:22-23):
a. Pe credincioşii din Biserică, după răpire - pentru răsplătire (1 Cor. 3:10-15; 2 Cor. 5:10);
b. Pe cei rămaşi în viaţă pe pământ după răpire - la revenirea Sa glorioasă (Mat. 25:31-46);
c. Pe cei care nu au fost găsiţi scrişi în Cartea vieţii - la Tronul cel mare şi alb (Apoc. 20:11-15).
Ca Singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om (1 Tim. 2:5), Cap al Bisericii (Etes. 1 :22; 5:23; Col. 1 :18) şi Împărat universal care va domni (Isaia 9:6; Luca 1:31-33), Domnul Isus Cristos este Judecătorul cel Mare care va osândi pe toţi care nu au crezut în El şi nu L-au acceptat ca Mântuitor şi Domn (Mat. 25:14-46; F. Ap. 17:30-31).
C. Dumnezeu Duhul Sfânt
Noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt este cea de-a treia Persoană a Dumnezeirii, consubstanţială, co-egală şi co-etemă cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul (Ier. 31:31-34; Mat. 18:19; F. Ap. 5:3-4; 28:25-26; 1 Cor. 12:4-6; 2 Cor. 13:14; Evrei 10:15-17). Duhul Sfânt are toate atributele personalităţii şi divinităţii, incluzând raţiune (1 Cor. 2:10-13), sentiment (Efes. 4:30), voinţă (1 Cor. 12:11), eternitate (Evrei 9:14), atotprezenţă (Psalm 139:7-10), atotştiinţă (Isaia 40:13-41), atotputere (Rom. 15: 13) şi adevăr (Ioan 16: 13).
Noi recunoaştem acţiunea suverană a Duhului Sfânt în creaţie (Gen.1 :2), în întruparea Domnului Isus Cristos (Mat. 1: 18), în scrierea Cuvântului revelat al lui Dumnezeu (2 Petru 1 :20-21) şi în lucrarea de mântuire (Ioan 3:5-7).
Noi credem şi mărturisim că, în relaţia cu lumea păcătoasă, Duhul Sfânt limitează şi restrânge răul, până când se va împlini planul lui Dumnezeu (2 Tes. 2:7). Noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt convinge lumea în ceea ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata (Ioan 16:7-9; F. Ap. 1:5; 2:4; Rom. 8:39; 2 Cor. 3:18; Efes. 2:22).
Noi credem şi mărturisim că lucrarea Duhului Sfânt faţă de cei ce au crezut în Domnul Isus este de a-i transforma pe credincioşi prin naşterea din nou (regenerare) în asemănarea chipului Domnului Isus Cristos. Duhul Sfânt botează pe toţi cei ce cred, în Trupul Lui Cristos,  Biserica, în momentul întoarcerii lor la Dumnezeu, şi îi pecetluieşte (Ioan 16:8; 1Cor. 12:13). Tot El învaţă, mustră, călăuzeşte, sfinţeşte, ajută pe credincios şi-l îmbracă cu putere în vederea trăirii creştine şi pentru predicarea şi mărturisirea adevărului Evangheliei (Ioan 16:13; Rom., 8:9; 2 Cor. 3:6; Efes. 1:13; 5:18; 2 Petru 1:19-21; 1 Ioan 2:20,27).
Noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt locuieşte permanent în credincios (Ioan 14:16; 1Cor. 6: 19), pe care îl umple (Efeseni 5:18) şi în care produce roada Sa (Gal. 5:22-23).
Noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt dă daruri spirituale Bisericii nu pentru a Se autoglorifica sau pentru a preamări darurile în sine, ci pentru a aduce slavă lui Cristos prin mântuirea celor pierduţi şi prin zidirea spirituală a credincioşilor în credinţa Evangheliei (Ioan.16:13-14; Fp.Ap. 1 :8; 1 Cor. 12:4-11; 2 Cor. 3:18).
Noi credem şi mărturisim că Duhul Sfânt este suveran în felul în care dă daruri spirituale pentru desăvârşirea sfinţilor. (Rom. 12:3-8; 1Cor. 12:4-11; 13:8-10; 2 Cor. 12:12; Efes. 4:7-12; Evrei 2:1-4; 1 Petru 4:10-11).

III. Omul
Noi credem şi mărturisim că omul a fost creat de Dumnezeu nemijlocit şi de la început după chipul, după asemănarea Sa. El a fost creat un suflet viu, fără păcat, cu raţiune, sentiment, voinţă şi responsabil înaintea lui Dumnezeu (Gen. 2:6; 15:25; Iacov 3:9).
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu l-a creat pe om ca să-I aducă slavă, să aibă părtăşie cu El, să trăiască o viaţă după voia lui Dumnezeu în ascultare deplină de El şi să fie administrator peste lucrarea lui Dumnezeu (Isaia 43:7; Col. 1:16; Apoc. 4:11).

A. Căderea omului în păcat
Noi credem şi mărturisim că, în urma păcatului neascultării comis de Adam încălcând Cuvântul lui Dumnezeu, omul şi-a pierdut starea de nevinovăţie şi statutul de administrator deplin al lucrării lui Dumnezeu, a căzut sub blestemul morţii spirituale şi fizice, s-a despărţit de Dumnezeu, a devenind corupt, total depravat în structura sa spirituală şi morală şi incapabil să aleagă sau să facă ceea ce este plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă nu intervine harul divin (Gen. 3:1-19).

Noi credem şi mărturisim că, în sine însuşi, omul nu are puterea de a se mântui singur: el este pierdut pentru totdeauna. Omul nu-L va căuta niciodată din propria iniţiativă pe Dumnezeu (Rom. 3:11). El este rob al păcatului (Rom. 6:17); împlinirea voii lui Dumnezeu este pentru el o nebunie (1 Cor. 1:18; 2:14); inima lui este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea (Ier. 17:9), îndreptată numai spre rău (Gen. 6:5).
Singurul Om, Omul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, întrupat şi născut din fecioara Maria însărcinată de la Duhul Sfânt, nu a moştenit natura adamică păcătoasă, dar a preluat păcatul întregii omeniri în trupul Său pe cruce când a fost răstignit (Ioan 1:29; 1 Cor.15:3; 2 Cor. 5:21).
Noi credem şi mărturisim că toţi oamenii, ca sămânţă au fost în Adam, de aceea natura adamică coruptă de păcat a fost transmisă tuturor oamenilor, în fiecare generaţie. Singurul care a făcut excepţie a fost Domnul Isus Cristos care s-a născut fără păcat (Evr. 4:15; 7:26). Din cauza originii adamice, toţi oamenii sunt pacătoşi prin natură, prin alegere şi prin declaraţie divină (Psalm 14: 1-3; Ier.17:9; Rom. 3:9-18,23; 5:10-12). De aceea omul nu se poate mântui singur, ci numai prin actul suveran al lui Dumnezeu al răscumpărării prin credinţa în jertfa ispăşitoare a Domnului Isus Cristos (Ioan 6:44; F. Ap. 13:48; Efes. 2:1-9; 1 Tim. 2:13-14; 2 Tim. 2:25; 2 Petru 1:1; Ioan 1 :8).

B. Căsătoria
Noi credem şi mărturisim că, în conformitate cu învăţătura Sfintei Scripturi, căsătoria este o unire legitimă, liber consimţită între un bărbat şi o femeie pentru întemeierea unei familii (Genesa 1:27-28; 2:18, 24).
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu a instituit căsătoria, de aceea omul care se căsătoreşte trebuie să intre în această relaţie cu dorinţa de a o păstra, apăra, dezvolta, şi înfrumuseţa pe toată perioada vieţii. Pentru că relaţia din interiorul familiei trebuie să reprezinte relaţia dintre Cristos şi Biserică, intenţia lui Dumnezeu este ca familia să dăinuie (Mat. 19:4-6). El urăşte divorţul (Maleahi 2:16). Chiar dacă divorţul apare atât în Vechiul cât şi în Noul Testament (Deut.24:1-4; 1 Cor. 7:15), nu este dorit niciodată pentru că încalcă intenţia iniţială a lui Dumnezeu cu privire la familie (Gen. 2:24).

Căsătoria civilă se oficiază întâi la ofiţerul stării civile, eventual, urmând căsătoria religioasă prin binecuvantarea Domnului, în Biserică.
Cuvântul lui Dumnezeu nu permite ca un credincios să se căsătorească cu o necredincioasă  sau invers (Deut.7:3; 1Cor.7:39; 2Cor.6:14)

Noi credem şi mărturisim că gradul de intimitate în relaţia dintre două persoane înainte de căsătorie trebuie să fie limitat. Efeseni 5:3 ne spune: "Curvia, sau orice altfel de necurăţie … nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi". Orice lucru care doar este suspect de imoralitate sexuală este total nepotrivit pentru un creştin. Orice lucru care poate fi considerat “preludiu” sau care este suspect de a fi, trebuie evitat înainte de căsătorie . Orice activitate sexuală trebuie să fie rezervată exclusiv cuplurilor căsătorite. Un  cuplu necăsătorit  să nu meargă niciodată dincolo de o simplă strângere de mână. Cu cât un cuplu păstrează pentru timpul de căsătorie lucrurile intime, cu atât relaţia lor sexuală în cadrul căsătoriei devine mai specială şi unică.

C. DIVORŢUL – nu este ingăduit de Cuvântul lui Dumnezeu, afară de cazul de adulter dovedit (Mat.19:6-9).
Concubinajul si pruncuciderile sunt neîngaduite de Dumnezeu (Evrei 13:4; 1Cor.6:18-20; Gal.5:19; Exod 20:13).

Recăsătorirea– este ingaduita de Cuvantul lui Dumnezeu numai atunci cand unul din cei doi soţi a trecut din viaţă (Rom.7:1-3).
Nu se admite recăsătorirea atunci când despărţirea s-a făcut din alt motiv decât acel biblic. Cuvântul lui Dumnezeu nu admite aceasta, ci doar o reîmpacare sau renunţare la recăsătorie (1Cor.7:10,11).
Noi credem şi mărturisim că cei văduvi se pot recăsători, dar numai în Domnul (1 Cor. 7:8-9, 39). În ceea ce-i priveşte pe cei divortaţi noi credem şi mărturisim că:
a. Cei care au divorţat înainte de întoarcerea la Dumnezeu şi rămân necăsătoriţi pot participa la viaţa Bisericii,  pot fi diaconi sau presbiteri.

b. Cei care au intentat divorţul după momentul întoarcerii la Dumnezeu vor fi excluşi din Biserică. Dacă divorţul a fost intentat de partener şi credinciosul (care nu a dorit divorţul) rămâne necăsătorit el poate participa la viaţa bisercii, dar nu poate fi diacon sau presbiter.
Dacă credinciosul care nu a cerut divorţul se recăsătoreşte, el va fi pus sub disciplina Bisericii si exclus din orice lucrare duhovniceascà

c. Dacă o persoană a divorţat şi s-a recăsătorit înainte de întoarcerea la Dumnezeu, poate participa la viaţa Bisericii, dar nu poate fi diacon sau presbiter.

D. Avortul, Homosexualitatea şi Imoralitatea sexuală
Noi credem şi mărturisim că viaţa începe în momentul concepţiei şi nu acceptăm avortul (Psalm 139:13-16; Ieremia 1:1-5).
Noi credem şi mărturisim că orice formă de homosexualitate este un păcat şi o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Levitic 18:22; 20:13; Romani 1:26-32).
Noi credem şi mărturisim că preacurvia şi curvia, ca şi orice relaţie sexuală incestuoasă sunt păcate şi o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Levitic 18:6-30; 1 Cor. 6:15-20; 1 Tes. 4:3-6; Evrei 13:4).

IV. Mântuirea
Noi credem şi mărturisim că mântuirea este lucrarea suverană a lui Dumnezeu făcută prin jertfa de ispăşire a Domnului Isus Cristos la cruce, oferită omului prin har, prin credinţă, nu prin fapte (Ioan 1 :12; Efes. 1:7; 2:8-10; 1 Petru 1 :18-19).
Noi credem şi mărturisim, că mântuirea nu este un eveniment, ci un proces care are un moment iniţial, cel al pocăinţei păcătosului, când acesta a primit justicarea / îndreptăţirea lui Dumnezeu (Rom. 1:17; 3:22; 10:10; Filip. 3:9), după care urmează două etape de durată: sfinţirea care este un proces pe durata vieţii pământeşti, şi o etapă veşnică, glorificarea care începe în momentul când credinciosul pleacă la Domnul (1 Cor. 15:51-52; Filip.2:12; 1Tes. 4:13-18; 5:8; Evrei 1:14; 1 Petru 1:5).

A. Alegerea
Noi credem şi mărturisim că alegerea este actul suveran al lui Dumnezeu prin care, înainte de întemeierea lumii, El a pus deoparte pe cei pe care i-a chemat, i-a regenerat, i-a mântuit şi i-a sfinţit (Rom. 8:28-30; Efes. 1 :4-11; 2 Tes. 2:13; 2 Tim. 2:10; 1 Petru 1 :1-2). Baza alegerii lui Dumnezeu este buna plăcere a voii Sale (Efes. 1:4-11 ; Rom. 9:6-23).
Invitaţia pentru mântuire este, însă adresată tuturor oamenilor.
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu nu a ales oameni pentru condamnare; ci numai pentru mântuire (Rom. 8:28-30; 9:6-23).
Noi credem şi mărturisim că alegerea suverană a lui Dumnezeu nu elimină responsabilitatea credincioşilor de a evangheliza pe cei pierduţi. Dimpotrivă, Dumnezeu a dat responsabilitatea credincioşilor să evanghelizeze, aceasta slujind la mântuirea celor ce cred în jertfa Domnului Isus şi de mărturie împotriva celor ce-L resping pe Domnul Isus Cristos. Pentru a fi mântuit, omul are datoria de a crede în jertfa Domnului Isus Cristos. Dumnezeu a ales ca păcătoşii să fie mântuiţi prin vestirea Evangheliei (Rom. 10: 13-17). Domnul Isus a predicat Evanghelia (Mat. 4:23; 9:35) şi le-a poruncit ucenicilor să facă la fel (Mat. 28:19-20).

B. Răscumpărarea
Noi credem şi mărturisim că Dumnezeu îi răscumpără pe păcătoşi printr-un act suveran, eliberându-i atât de robia păcatului cât şi de consecinţele lui veşnice, prin Domnul Isus care a plătit, prin sângele Său, pentru fărădelegile omului (Isaia 53:10; Luca 2:14; Gal. 1:4; Col. 1:19-20). Această dorinţă a lui Dumnezeu de a mântui pe păcătoşi printr-o jertfă ispăşitoare îşi găseşte originea în dragostea şi dreptatea lui Dumnezeu. Dreptatea lui Dumnezeu cerea ca cel care a păcătuit să fie pedepsit cu moartea, iar dragostea lui Dumnezeu a pregătit un mijloc de a salva pe păcătoşi (Rom. 6:23).
Noi credem şi mărturisim că jertfa de ispăşire a Domnului Isus este singura cale de mântuire a omului păcătos, care nu se poate răscumpăra singur (Psalm 49:7-8; loan 14:6; F. Ap. 4:12; Gal. 3:21; 1 Petru 1:18-19).
Noi credem şi mărturisim că răscumpararea a fost făcută ca o jertfă adusă lui Dumnezeu pentru împăcarea păcătosului cu El. Omul păcătos a ofensat pe Dumnezeu şi a devenit obiectul mâniei judiciare divine. Prin ispăşirea păcatelor, atât dreptatea cât şi sfinţenia lui Dumnezeu au fost satisfăcute. Ispăşirea, deşi universală în scop şi rezultate, nu are efect decât asupra celor care au acceptat jertfa Domnului Isus Cristos ca unic mijloc de mântuire (Mat. 1 :21; 20:28; Ioan 6:37-39,44,65; 10:14-15; 17:2-3,9,24; Efes. 1:3-11). Lucrarea pe cruce a Domnului Isus nu l-a făcut pe om capabil de a fi mântuit, ci l-a mântuit (F. Ap. 20:28; Rom. 5:9-10,18-19). Chiar dacă această lucrare se aplică mai târziu în viaţa oamenilor, ei sunt mântuiţi pe baza sângelui vărsat de Domnul Isus la cruce, lucrarea ispăşitoare fiind încheiată.

C. Îndreptăţirea sau Neprihănirea/Justificarea
Noi credem şi mărturisim că îndreptăţirea este un act al lui Dumnezeu (Rom. 8:33) prin care declară în mod legal ca fiind neprihănit pe păcătosul care, prin credinţa în jertfa Domnului Isus, se pocăieşte de păcatele lui (Isaia 55:6-7; Luca 13:3; F. Ap. 2:38; 3:19; 11 :18; Rom. 2:4; 2 Cor. 7:10) şi măturiseşte că Isus Cristos este Mântuitor şi Domn (Rom. 10:9-10; 1 Cor. 12:3; 2 Cor. 4:5; Filip. 2:11). Această neprihănire nu apare ca urmare a efortului omului sau a virtuţilor lui (Rom. 3:20; 4:6), ci este urmare a faptului că Domnul Isus Cristos a luat păcatele noastre asupra Sa şi ne-a dăruit în schimb neprihănirea Lui (Col. 2: 14; 1 Petru 2:24; 1 Cor. 1 :30; 2 Cor. 5:21). În felul acesta, Dumnezeu care este neprihănit, socoteşte totuşi neprihănit pe cel ce crede în Isus (Rom. 3:26).

D. Naşterea din nou / Regenerarea
Noi credem şi mărturisim că naşterea din nou (regenerarea spirituală) este lucrarea supranaturală a Duhului Sfânt prin care îi sunt date omului o viaţa şi o natură divină (Ioan 3:3-7; Tit 3:5, 2 Petru 1:3-4). Aceasta se face numai prin puterea Duhului Sfânt prin intermediul Cuvântului lui Dumnezeu (Ioan 5:24; Romani 10:13-17) pe care păcătosul îl aude, îl primeşte şi faţă de care răspunde pozitiv. Adevărata naştere din nou se manifestă prin fapte ale pocăinţei care se văd într-o atitudine şi o comportare neprihănită.
Faptele bune sunt un rezultat al naşterii din nou (Matei 7:16-20; 1 Cor. 6:19-20; Efes. 2:10), prin lucrarea Duhului Sfânt, când credinciosul se supune Domnului Isus şi ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu (Efes. 5:17-21; Filip. 2:12; Col. 3:16; 2 Petru 1:4-10). Această ascultare îl face pe credincios tot mai asemănător cu Domnul Isus Cristos (2 Cor. 3:18). Asemănarea va fi deplină în momentul glorificării credinciosului la revenirea lui Cristos (Rom. 8:17; 2 Petru 1 :4; 1 Ioan 3:23).

E. Sfinţenia şi sfinţirea
Noi credem şi mărturisim că fiecare credincios este sfinţit (pus deoparte) pentru Dumnezeu în urma îndreptăţirii în Cristos. În felul acesta credinciosul este declarat sfânt şi văzut ca fiind sfânt.
Sfinţenia este poziţională şi instantanee şi nu trebuie confundată cu sfinţirea progresivă. Ea are de a face cu poziţia credinciosului, nu cu umblarea lui creştină (F. Ap. 20:32; 1 Cor. 1 :2,30;
6:11; 2 Tes. 2:13; Evrei 2:11; 3:1; 10:10, 14; 13:12; 1 Petru 1:2).
De asemenea, noi credem şi mărturisim că în viaţa credinciosului, Duhul Sfânt lucrează sfinţirea progresivă prin care credinciosul este adus, prin ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu, într-o stare după voia lui Dumnezeu. Credinciosul trăieşte, astfel, o viaţă de sfinţenie în creştere, ceea ce duce la asemănarea sa tot mai mare cu Domnul Isus Cristos (Ioan 17:17, 19; Rom. 6:122; 8:29; 2 Cor. 3:18; 1 Tes. 4:3-4; 5:23).
Din cauza aceasta, noi credem şi mărturisim că în viaţa credinciosului este o luptă spirituală zilnică între fiinţa cea nouă în Cristos şi firea (carnea), dar natura cea nouă poate câştiga pentru că în credincios locuieşte Duhul Sfânt. Lupta aceasta a sfinţirii va continua toată viaţa credinciosului. Cât vom trăi, nu vom putea spune ca am eliminat orice posiblitate de a păcătui, dar putem spune că Duhul Sfânt ne ajută să biruim în lupta împotriva păcatului (Gal. 5:16-25; Efes. 4:22-24; Filip. 3:12; Col. 3:9-10; 1 Tes. 4:3; 1 Petru ;14-16; 1 Ioan 1:8-2:4; 1 loan 3:5-9 ).
Noi credem şi mărturisim că cel credincios trebuie să nu se conformeze modului păcătos de viaţă al lumii din dragoste faţă de Domnul Isus Cristos (2 Tes. 1:11-12; Evrei 12:1-2) şi trebuie să demonstreze printr-o viaţă de ascultare şi o creştere în sfinţirea personală că este copil al lui Dumnezeu (Rom. 12:1-2; 2 Cor. 7:1; Evrei 12:14; Tit 2:11-14; 1 loan 3:1-10).
Noi credem şi mărturisim că un credincios, pentru a trăi o viaţă sfântă, nu trebuie să se retragă din lume, pentru că aceasta este locul unde trebuie să-L slujească pe Dumnezeu (1 Cor. 5), ci să se împotrivească şi să osândească lucrările întunericului (Efes. 5).
Noi credem şi mărturisim că sfinţirea este un proces care are trei aspecte:
a. sfinţenia poziţională - este actul veşnic al lui Dumnezeu bazat pe răscumpararea lui Cristos, care-l aşează pe credincios într-o poziţie de sfinţenie în momentul când acesta crede în Isus Cristos ca Mântuitor şi Domn. (Evr. 3:1; 10:10-14).
b. sfinţirea progresivă - este procesul continuu în care credinciosul, iluminat de Duhul Sfânt, aplică Cuvântul lui Dumnezeu în viaţa de fiecare zi, şi care duce la o biruinţă asupra păcatului şi o creştere tot mai mare în asemănarea cu Cristos (Ioan 17:17; 1 Cor. 1 :30; 2 Cor. 3;18; Efes. 5:25-26; 1 Tes. 4:3-4; 5:23-34).
c. sfinţenia finală - este starea de sfinţenie desăvârşită, care are loc la moartea credinciosului, iar pentru credincioşii găsiţi în viaţă, la revenirea Domnului Isus Cristos (Efes. 5:27; 1 Ioan 3:2; luda 24-25; Apoc. 22:11).

F. Siguranţa mântuirii
Noi credem şi mărturisim că cei care au crezut în jertfa Domnului Isus şi-L au pe Fiul lui Dumnezeu în viaţa lor, sunt mântuiţi şi au viaţa veşnică. Toţi cei ce sunt născuţi din nou sunt păstraţi şi păziţi de Dumnezeu Tatăl pentru Domnul Isus Cristos. (Ioan 10:28-29; Rom. 8:14, 16, 35-39; Filip. 1:6; 1 Ioan 5:10-13; Iuda 1).

V. Biserica
A. Definirea şi scopul Bisericii
Noi credem şi mărturisim că toţi cei care cred în Domnul Isus Cristos şi Îl acceptă ca Mântuitor şi Domn al lor personal formează Biserica, Trupul lui Cristos (1 Cor. 12:12-13), care este Mireasa lui Cristos (2 Cor. 11 :2; Efes. 5:23-32; Apoc.19:7-8), al cărei Cap este Cristos (Efes. 1 :22; 4;15; Col. 1 :18).
Noi credem şi mărturisim că Biserica a luat fiinţă în ziua Cincizecimii (F. Ap. 2: 1-21, 38-47).
Noi credem şi mărturisim că Biserica este un organism spiritual unic, creat de Dumnezeu din toţi cei născuţi din nou, din toate neamurile, din ziua Cincizecimii şi până la răpirea ei. (Efes. 2:11-3:6).
Biserica este diferită de Israel (1 Cor. 10:32), şi este o taină care a fost descoperită în epoca harului (Efes. 3:1-6; 5:32).
Noi credem şi mărturisim că Biserica lui Cristos (Mat. 16:18) se manifestă prin Biserici locale care au aceleaşi atribuţii ca şi Biserica în ansamblul ei.
Noi credem şi mărturisim că Biserica locală este comunitatea oamenilor născuţi din nou de Duhul Sfânt prin credinţa în jertfa Domnului Isus Cristos, uniţi şi organizaţi sub o conducere spirituală pentru îndeplinirea unui întreit scop:
a. glorificarea lui Dumnezeu prin închinare (rugăciune, cântare, Masa Domnului, darnicie, ş.a.m.d.);
b. zidirea sufletească a credincioşilor prin echipare, învăţătură şi părtăşie (Efes. 4:11-16;
c. evanghelizarea celor nemântuiţi prin Cuvânt şi fapte (1 Cor. 11: 18-20; Evrei 10:25).

B. Misiunea Bisericii
1. Glorificarea lui Dumnezeu prin închinare
Noi credem şi mărturisim că scopul primordial al Bisericii este glorificarea lui Dumnezeu (Efes. 3:21). Biserica Îl glorifică pe Dumnezeu prin închinare, care este răspunsul activ adresat lui Dumnezeu pentru tot ceea ce este şi face El, şi manifestat prin atitudine, acţiune, gânduri şi cuvinte.
Biserica îşi exprimă închinarea prin: rugăciune, cântare, predicare, citirea Bibliei, slujire, Masa Domnului şi dărnicie.

2. Zidirea / edificarea credincioşilor
Noi credem şi mărturisim că zidirea / edificarea sfinţilor este lucraea de creştere spre maturitate spirituală şi se face prin credinţă, prin exercitarea darurilor spirituale (Efes. 4:13-16), prin învăţătura din Cuvântul lui Dumnezeu (2 Tim. 2:2, 15; 3:16-17), prin părtăşia frăţească (F. Ap. 2:42; Evrei 10:25; 1Ioan 1:3), prin participarea la Masa Domnului (Luca 22:19; F. Ap. 2:38-42).

3. Evanghelizarea celor pierduţi
Noi credem şi mărturisim că evanghelizarea celor pierduţi este una dintre cele mai importante porunci pe care a dat-o Domnul Isus Bisericii. Biserica are datoria de a vesti Evanghelia prin Cuvânt şi faptă întregii lumi, începând cu cei din casele noastre (Mat. 28:19-20; F.Ap. 1:8; 2:42).
Noi credem şi mărturisim că împărtăşirea Evangheliei este lucrarea pe care trebuie s-o facă fiecare credincios, în public, sau de la om la om (1 Cor. 15:58; Efes. 2:10; 4:12; Apoc. 22:12).

C. Conducerea Bisericii
Noi credem şi mărturisim că autoritatea unică şi supremă a Bisericii este Cristos (1 Cor. 11:3; Efes. 1:22; Col. 1:18) şi întreaga conducere a Bisericii, darurile spirituale, disciplina, ordinea şi închinarea sunt rânduite de El în suveranitatea Sa şi puse în practică prin intermediul slujitorilor Lui. Slujitorii spirituali pe care îi numeşte Biblia că au datoria de a conduce Biserica, şi care sunt sub autoritatea Domnului Isus Cristos, sunt presbiterii (numiţi în Sfânta Scriptură şi episcopi, bătrâni sau păstori) (F. Ap. 20:28; Efes. 4:11) ajutaţi de diaconi (F. Ap. 6:1-6). Amândouă categoriile de slujitori trebuie să îndeplinească calificările biblice (1 Tim. 3:1-13; Tit 1 :5-9; 1Petru 5:1-5). Presbiterii şi diaconii sunt recunoscuţi de Biserica locală pe baza calificării şi slujirii lor (1Tim. 3:1-13).
Noi credem şi mărturisim că femeia poate sluji în Biserică în lucrarea de diaconie şi de învăţare a femeilor mai tinere (implicit a copiilor), dar fără să se ridice deasupra autorităţii bărbatului (presbiteri şi soţ) (1 Tim. 2:12; 3:11; Tit 2:3-5).

D. Darurile spirituale
Noi credem şi mărturisim că Bisericii i s-au dat daruri spirituale: darurile miraculoase ale revelaţiei divine (darul minunilor, darul vindecărilor, darul vorbirii în limbi, darul tălmăcirii limbilor (2 Cor. 12;12; Evrei 2:3-4), şi daruri pentru zidirea credincioşilor (Rom. 12:6-8). După ce revelaţia Noului Testament s-a încheiat, singurul test de autenticitate a mesajului unui om rămâne Sfânta Scriptură; de aceea darurile miraculoase (darul minunilor, darul vindecărilor, darul vorbirii în limbi, darul tălmăcirii limbilor) nu mai sunt necesare astăzi pentru a valida un om sau lucrarea lui (1 Cor. 13:8-12).
Noi credem şi mărturisim că darurile spirituale (miraculoase în special) pot fi contrafăcute de Satan cu scopul de a-i înşela pe credincioşi (1 Cor. 13:13-14:12; 2 Tes. 2:9-10; Apoc. 13:13-14).
Noi credem şi mărturisim că darurile spirituale care ar trebui dorite, dezvoltate şi înflăcărate in Biserica sunt darurile date pentru zidirea credincioşilor. Lista acestor daruri spirituale este în Efes. 4:11-16 şi este în conformitate cu celelalte liste de daruri spirituale (Rom. 12:6-8; 1 Cor. 12; 14; 1 Petru 4:10-11).
Noi credem şi mărturisim că fiecare membru al Bisericii a primit daruri spirituale pentru implinirea scopului Bisericii (Rom. 12:5-8; 1 Cor. 12:4-31; 1 Petru 4:10-11).

E. Actele de cult
Noi credem şi mărturisim că bisericii locale i-au fost lăsate două acte de cult care îndeplinesc următoarele criterii:
a. au fost poruncite de Domnul Isus aşa după cum sunt prezentate în Evanghelii,
b. au fost practicate de biserica primului secol, după cum sunt descrise în cartea Faptele Apostolilor şi
c. au fost explicate din punct de vedere spiritual de apostoli, în Epistole.
Aceste două acte de cult sunt Botezul Nou-Testamental şi Masa Domnului (Mat. 26:26-29; 28: 1920; F. Ap. 2:28-42; Rom. 6:3-5). Ele sunt simboluri şi nu taine.

1. Botezul creştin
Noi credem şi mărturisim că Botezul Nou-Testamental este mărturia unui cuget curat (1 Petru 3:21) prin care cel credincios mărturiseşte personal şi responsabil că a crezut în Domnul Isus Cel răstignit, îngropat dar şi înviat şi, prin credinţa în Cristos s-a făcut una cu El în moartea faţă de păcat şi în învierea la o viaţă nouă (Rom. 6:1-11). Botezul este, de asemenea şi un semn al părtăşiei şi identificării celui botezat cu Trupul vizibil al lui Cristos, biserica locala (F. Ap. 2:41-42; 1 Cor.12:13).
Botezul Nou-Testamental se face prin scufundare (F. Ap. 8:36-39).
Noi nu credem că botezul în apă poate mântui, pentru că mântuirea este numai lucrarea Atotputernicului Dumnezeu făcută la cruce prin Fiul Său Isus Cristos (Rom. 5:9-10) şi dusă la îndeplinire prin puterea Duhului Sfânt în cel care a crezut (Tit 3:5).

2. Masa Domnului / Frângerea Pâinii
Noi credem şi mărturisim că Masa Domnului este amintirea şi vestirea morţii şi învierii Domnului Isus Cristos până când va reveni pentru ai Săi. Masa Domnului este un act solemn la care fiecare credincios trebuie să participe, dupa cercetarea de sine (1 Cor. 11:28-32).
Noi credem şi mărturisim că, deşi elementele de la Masa Domnului, pâinea şi vinul, sunt numai simboluri ale trupului şi sângelui Domnului Isus Cristos (şi nu se transformă sau nu conţin trupul şi sângele Domnului), luând din ele, mărturisim că avem părtăşie cu Domnul Cristos cel înviat şi suntem una cu credincioşii din Biserică. (1 Cor.10:16-17).
Luând parte la Masa Domnului în prima zi a săptămânii, adică duminica, ne amintim de învierea Domnului Isus Cristos (Mat. 28:1-7; Marcu 16:1-9; Luca 24:1-7; loan 20:1-23) şi urmăm exemplul primilor creştini (F. Ap. 20:7; 1 Cor. 16:2).

F. Disciplina in Biserica
Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus Cristos S-a dat pe Sine Însuşi pentru Biserică "ca s-o sfinţească, după ce a curăţit-o prin botezul cu apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică slavită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană." (Efes. 5:26-27).
Noi credem şi mărturisim că în Biserica locală trebuie să existe sfinţenie. Curăţirea o face:
a. Dumnezeu Tatăl, în special prin mustrarea divină (Ioan 15:2; 1 Cor. 11:32; Evrei 12:10).
b. Cel credincios în viaţa personală (1 Cor. 11 :28-31; 2 Cor. 7: 1; 1 loan 3:2).
c. Biserica locală prin disciplina în Biserică (Mat. 18:17).
Noi credem şi mărturisim că punerea sub disciplină o face Comitetul de presbiteri pentru erezii, imoralitate, dezbinări şi altele de felul acesta, dar şi pentru lipsa îndelungată nemotivată din mijlocul fraţietăţii (F. Ap. 5:11; Rom. 16:17; 1 Cor. 5:6-8,13; 2 Cor. 2:6; 2 Tes. 3:6, 14; Tit 3:10-11; Evrei 10:25; 2 Ioan 10).
Noi credem şi mărturisim că între fraţi nu ar trebui să existe tensiuni şi conflicte. Atunci când există conflicte între fraţi, noi credem că trebuie rezolvate în cadrul Bisericii, conform Sfintei Scripturi (Matei 5:23-26; 18:15-20; 1 Cor. 6:1-11).

G. Relaţia între Bisericile locale
Noi credem şi mărturisim că Biserica locală este autonomă în relaţia cu alte Biserici locale. De asemenea noi credem şi mărturisim că Bisericile Nou-Testamentale ar trebui să coopereze între ele pentru ajutorarea, păstrarea şi propagarea credinţei adevărate. (F. Ap. 8:14-17; 11:19-26,27-30; 15:1-31; 1 Cor. 16:1-3; 2 Cor. 8:1-15; Col. 4:16).

H. Relaţia Bisericii cu Statul
Noi credem şi mărturisim că stăpânirea este rânduită de Dumnezeu pentru binele şi ordinea societăţii umane. Creştinul îşi poate exercita drepturile cetăţeneşti în conformitate cu propria sa conştiinţă. Creştinul trebuie să se roage pentru autorităţi, să le respecte şi să li se supună. Ascultarea de autorităţi se face atâta vreme cât cerinţele lor nu vin în contradicţie cu Cuvântul lui Dumnezeu şi cu voia Domnului Isus Cristos , Singurul Domn al conştiinţei umane, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor (Exod 18:21-22; 2 Sam. 23:3; Dan. 3:17-18; Mat. 22:21; F. Ap. 4:19-20; 5:29; 23:5; Rom. 13:1-7).

VI. Îngerii

Noi credem şi mărturisim că Îngerii sunt fiinţe spirituale create de Dumnezeu, de aceea nu trebuie să ne închinăm înaintea lor (Col. 1 :16; Ps. 148:2-5; Evrei 1 :14). Ei au fost creaţi ca să-L slujească pe Dumnezeu şi să I se închine (Luca 2:9-14; Evrei 1 :6-7,14; 2:6-7; Apoc. 5:11-14; 19:10; 22:9).
Noi credem şi mărturisim că îngerii sunt fiinţe personale (Luca 1 :26-37; Gen.19) şi, deşi sunt mai presus de oameni (Evr. 2:7), nu sunt creaţi după chipul şi asemanarea lui Dumnezeu, ca omul, de aceea nu vor moşteni destinul glorios al omului, acela de a fi mântuiţi de Cristos. La împlinirea vremurilor, oamenii mântuiţi vor fi mai presus de îngeri (1 Cor. 6:3).
Noi credem şi mărturisim că îngerii sunt fiinţe spirituale, care au inteligenţă dar nu sunt atotcunoscătoare, sunt puternice dar nu atotputernice şi pot fi într-un singur loc o dată, nu sunt atotprezente (Mat. 8:16, 28-34; 9:32; 15:22; Marcu 1:24; 5:3-4; 9:22; Luca 10:17, 20; loan 10:21; F. Ap. 16:16; 1 Tim. 4:1).
Ei sunt creaturi morale, deoarece unii sunt sfinţi (Matei 25:31; Marcu 8:38; Luca 1:26; Fapte 10:22), în timp ce alţii au păcătuit, devenind demoni (Ioan 8:44; 1 Ioan 3:8-10).

A. Îngerii sfinţi
Noi credem şi mărturisim că îngerii care au rămas în ascultarea de Dumnezeu Îl slujesc şi I se închină (Gen. 3:24; Exod 25:17-22; Ezechiel 1; Isaia 6:2-7).
Îngerii sunt organizaţi ierarhic, iar una din capeteniile cele mai de seamă menţionate de Biblie este Mihail (Daniel 10:13), numit şi arhanghel (Iuda 9). Un alt înger proeminent este Gabriel, mesager special al lui Dumnezeu (Dan. 8:15-16; 9:21-27; Luca 1: 11-20, 26-27). Biblia menţionează şi alţi îngeri sfinţi: heruvimi şi serafimi.
Noi credem şi mărturisim că prima datorie a îngerilor este să-L slujească pe Dumnezeu şi pe Domnul Isus Cristos (Mat. 2:13; 4:11; 25:31; 28:5-7; Marcu 16:6-7; Luca 1:26-38; 22:43; F. Ap. 1:10). Dumnezeu trimite îngerii Săi să îi slujesc pe credincioşi: îi apără fizic (Psalm 34:7; 35:4-5; F. Ap. 5:19; 12:711; Apoc. 7:1-14); le asigură hrana (1 Regi 19:5-7); îi îmbărbătează (F. Ap. 23-25); îi direcţionează (F. Ap. 8:26; 10:3, 22); îi duce la Domnul (Luca 16:22). Cu privire la cei necredincioşi, îngerii au anunţat distrugerea iminentă a Sodomei (Gen. 19:12-13); au lovit pe Irod (F. Ap. 12:23); vor anunţa revenirea pe nori a Domnului Isus şi vor fi agenţii judecăţilor lui Dumnezeu (1 Tes. 4:16; Apoc. 7:2; 14; 16:1).

B. Îngerii căzuţi
Noi credem şi mărturisim că Satan este un înger creat şi autorul păcatului. El a căzut sub judecata lui Dumnezeu în urma răzvrătirii faţă de Creatorul său (Isaia 14:12-17; Ezechiel 28:1119), când a atras în răzvrătirea sa o parte din îngeri (Mat. 25:41; Apoc. 12:1-14) şi a adus păcatul în lume şi în fiinţa umană, ispitind-o pe Eva (Gen. 3:1-15).
Noi credem şi mărturisim că Satan este duşman declarat al lui Dumnezeu şi al omului (Isaia 14:13-14; Mat. 4:1-11; Apoc. 12:9-10), dumnezeul veacului acestuia care a fost învins de Cristos prin moartea pe cruce şi prin învierea Sa (Rom. 16:20). El şi îngerii lui nu pot acţiona decât în limitele voii permisive a lui Dumnezeu şi vor fi pedepsiţi veşnic în iazul de foc (Isaia 14:12-17; Ezechiel 28:11-19; Mat. 25:41; Apoc. 20: 10).
Noi credem şi mărturisim că îngerii căzuţi sunt organizaţi conform descrierii din Efeseni 6:12: căpetenii, domnii, stăpânitorii întunericului acestui veac, duhurile răutăţii.
Noi credem şi mărturisim că îngerii căzuţi domină pe cei necredincioşi, pe care îi pot poseda, dar pot avea influenţă şi asupra celor credincioşi, fără a-i poseda (Luca 9:55).

VII. Lucrurile de la urmă / Escatologie

A. Moartea şi starea intermediară
Noi credem şi mărturisim că moartea fizică este despărţirea sufletului / spiritului de trup şi nu înseamnă anihilarea persoanei sau pierderea conştienţei (Apoc. 6:9-11).
Credinciosul trece imediat în prezenţa lui Cristos (Luca 23:43; 2 Cor. 5:8; Filip. 1 :23) când se produce separarea sufletului de trup (Filip. 1 :21-24), separare care va dura, pentru cei răscumpăraţi, până la Răpire (1 Tes. 4:13-17) când va avea loc invierea lor, iar trupurile de slava şi sufletele celor credincioşi se vor uni şi vor fi în glorie pentru totdeauna cu Domnul (1 Cor. 15:35-44, 50-54; Filip. 3:21). Până atunci, sufletele celor răscumpăraţi vor rămâne într-o stare de părtăşie fericită cu Domnul aşteptând reîntregirea fiinţei lor prin învierea trupurilor lor (2 Cor. 5:8).
Noi credem şi mărturisim că toţi oamenii vor învia în trup, cei mântuiţi pentru viaţa veşnică (Ioan 6:39; Rom. 8:10-11,19-23; 2 Cor. 4:14), iar cei nemântuiţi pentru pedeapsa veşnică (Dan. 12:2; Ioan 5:29; Apoc. 20:13-15).
Noi credem şi mărturisim că sufeletele celor care au murit nemântuiţi sunt ţinute în Locuinţa Morţilor în chinuri, până la a doua înviere (Luca 16:19-26; Apoc. 20:13-15) când sufletul se va uni cu trupul înviat (Ioan 5:28-29). Atunci ei se vor înfăţişa în faţa tronului mare şi alb al judecăţii lui Dumnezeu (Apoc. 20:11-15) şi vor fi aruncaţi în iad, iazul de foc (Mat. 25:41-46), unde vor sta veşnic într-un chin conştient, despărţiţi de Dumnezeu (Dan. 12:2; Mat. 25:41-46; 2 Tes. 1:7-9).

B. Răpirea Bisericii
Noi credem şi mărturisim că Domnul Isus Cristos va reveni să Îşi ia Biserica (Ioan 14:1-2; 1 Cor.15:51-53; 1 Tes. 4:15-5:1; Tit 2:13). Revenirea Lui va fi personală. Între Răpire şi revenirea în slavă a Domnului cu sfinţii Săi, în cer va avea loc răsplătirea credincioşilor în funcţie de lucrarea pe care au făcut-o (1 Cor. 3:11-15; 2 Cor. 5:10).

C. Necazul cel Mare
Noi credem şi mărturisim că, după ce Biserica va fi răpită (Ioan 14:1-3; 1 Tes. 4:13-18), judecata lui Dumnezeu va veni peste lumea necredincioasă (Ier. 30:7; Dan. 9:27; 12:1; 2 Tes. 2:7-12; Apoc. 16). Punctul culminant al acestei judecăţi va fi la revenirea în glorie a Domnului Isus Cristos pe pământ (Mat. 24:27-31; 25:31-46; 2 Tes. 2:7-12).
Noi credem şi mărturisim că Necazul cel Mare va începe când Anticristul va semna legământul de protecţie cu Israel şi va dura şapte ani (Dan. 9:27). În această perioadă Anticristul va crea o aparentă unitate politică, economică şi religioasă şi va cere tuturor să i se închine, pretinzând locul lui Dumnezeu (Dan. 7:19-27; 9:24-27).
Noi credem şi mărturisim că în perioada Necazului cel Mare treimea diabolică (Şarpele cel vechi / balaurul, Anticristul şi prorocul mincinos) va avea controlul asupra întregului pământ şi va atrage judecata lui Dumnezeu (Apoc. 13; 14).
Noi credem şi mărturisim că a doua venire a lui Cristos la Armaghedon va duce la încheierea Necazului cel Mare şi finalizarea judecăţii lui Dumnezeu în această etapă (Apoc. 19:11-21).

D. A doua venire a Domnului Isus şi Mileniul
Noi credem şi mărturisim că, după cei şapte ani de necaz, Cristos va reveni într-un mod fizic, vizibil ca să se aşeze pe scaunul de domnie al lui David (Mat. 25:31; Luca 1:31-33; F. Ap. 1:1011; 2:29-30) şi să instaureze pe pământ Împărăţia de o mie de ani (Mileniul) (Apoc. 20:1-7). În acest timp, sfinţii din Vechiul Testament înviaţi vor domni împreună cu El peste Israel şi celelalte neamuri ale pământului (Ezechiel 37:21-28; Dan. 7:17-22; Apoc.19:11-16). Această domnie va fi precedată de înlăturarea lui Anticrist şi a proorocului mincinos, şi legarea lui Satan pentru o mie de ani (Dan. 7:17-27; Apoc. 20:1-7).
Noi credem şi mărturisim că Împărăţia aceasta este împlinirea făgăduinţei lui Dumnezeu faţă de Israel (Isaia 65:17-25; Ezechiel 37:21-28; Zaharia 8:1-17) prin care El promitea evreilor că vor primi înapoi ţara pe care au pierdut-o în urma neascultării (Deut. 28:15-68; Ier. 31 :31-34; Ezechiel 36:22-32; Mat. 21 :43; Rom. 11 :1-16, 25-29).
Noi credem şi mărturisim că această vreme de domnie a lui Cristos va fi caracterizată de armonie, dreptate, pace, neprihănire şi viaţă lungă (Isaia 11; 65:17-25; Ezechiel 36:33-38), şi se va încheia când Satan va fi dezlegat pentru puţină vreme (Apoc. 20:7).

E. Judecata celor nemântuiţi
Noi credem şi mărturisim că, după domnia de o mie de ani a Domnului Isus Cristos, Satan va fi dezlegat şi va înşela popoarele pământului ca să se unească şi să lupte împotriva sfinţilor şi a Ierusalimului. În timpul acestei lupte armatele inamice poporului lui Dumnezeu vor fi distruse de foc din cer (Apoc. 20:9). După aceea, Satan va fi aruncat în iazul de foc (Mat. 25:41; Apoc.20:10), iar Cristos, care este Judecătorul omenirii (loan 5:22), va învia toţi oamenii şi-i va judeca la scaunul de domnie mare şi alb.
Noi credem şi mărturisim că învierea celor nemântuiţi pentru judecată va fi o înviere în trup. După judecată (Rom. 14:10-13), ei vor fi aruncaţi în iazul de foc în care vor trăi conştient în pedeapsa veşnică (Mat. 25:41; Apoc. 20:11-15).

F. Veşnicia
Noi credem şi mărturisim că, după împărăţia de o mie de ani şi judecata celor necredincioşi (2 Tes. 1 :9; Apoc. 20:7-15), cei mântuiţi vor intra în starea veşnică a slavei lui Dumnezeu. În timpul acesta pământul actual va fi distrus în întregime (2 Petru 3: 1 0) şi înlocuit cu un pământ nou pe care vor locui numai neprihăniţii (Efes. 5:5; Apoc. 20:15, 21-22). După aceea cetatea cerească va coborâ din cer (Apoc. 21 :2) şi va fi locuinţa sfinţilor unde se vor bucura de părtăşia veşnică cu Dumnezeu şi unul cu celălalt (Ioan 17:3; Apoc. 21; 22). Domnul Isus Cristos, pentru că şi-a îndeplinit lucrarea de Mântuitor, va da în mâinile Tatălui Împărăţia (1 Cor. 15:24-28) şi Sfânta Treime va domni veşnic în toate sferele existenţei (1 Cor. 15:28).

APROAPE DE DOMNUL, APROAPE DE MOARTE!

Un proverb spune că "toată lumea vrea să ajungă în cer, dar nimeni nu vrea să moară". Din păcate, una din condiţiile necesare pentru a ajunge in cer este tocmai MOARTEA!

  Moartea a reprezentat dintotdeauna pentru Dumnezeu, soluţia la problema refacerii relaţiei dintre Dumnezeu şi om.

 Cuvântul moarte este cuvâmntul care ne place cel mai puţin. Facem tot posibilul ca să evitam să vorbim despre moarte sau o facem la modul general sau impersonal. De căteva minute s-a anunţat ca numărul morţilor din Japonia a ajuns la 2000. E trist, e dureros, dar in străfundul fiinţei noastre simţim că e ok pentru că s-a întâmplat la ei şi nu la noi.E inuman că gândim aşa? Poate da, sau poate este spiritul de conservare.

     De ce ne temem de moarte?

Un răspuns ar fi: pentru că ne temem de necunoscut. Alţii cred că moartea este ceva dureros. Eu cred că teama de moarte se datorează moştenirii genetice pe care o avem toţi de la Adam şi Eva, care au cunoscut ce înseamnă cu adevărat moartea, şi anume: DESPĂRŢIREA DE DUMNEZEU! Momentul crucial al omenirii a fost atunci când omul a refuzat să asculte de porunca lui Dumnezeu. Atunci a intrat moartea în lume!

     Deşi nu vrem să recunoaştem, moartea este o realitate! ESTE IMINENTĂ ŞI INEVITABILĂ! 

Paradoxal este faptul că, deşi păcatul ne-a adus moartea, moartea este cea care invinge păcatul şi consecinţele lui. Romani 6.23 spune:"Plata păcatului este moartea,...", dar Dumnezeu, prin moartea Fiului Său a rezolvat problema. (Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”1 Corinteni 15:55). Acum dar, suntem eliberaţi de puterea morţii  dacă umblăm după lucrurile lui Dumnezeu şi nu după lucrurile firii pământeşti.(Rom.8:6)

Am spus că nu ne place să ne gândim la moarte, evităm subiectul, sau daca vine in discuţie il generalizăm ("toţi suntem datori cu o moarte", "mai de vreme sau mai târziu toţi vom muri" etc) Problema este că dacă nu luăm moartea in serios, nu luăm nici viaţa în serios. Găndul că moartea este undeva departe, ne ţine departe şi de Dumnezeu. Expresia: AM TIMP!, este un inamic periculos. Am timp să mă împac cu Dumnezeu, am timp să trăiesc pentru Dumnezeu, acum am altceva de făcut. Eşti sigur că mai AI TIMP? Dacă cineva îţi spune că este posibil să ţi se întâmple ceva rău, că poţi avea un accident asemenea sutelor care se intâmplă în fiecare zi, îţi vei spune în mintea ta: Mie nu mi se poate întâmpla. de ce crezi asta? De ce ai altfel decât restul oamenilor? 

       Uneori ne dam o valoare mai mare decât o avem în realitate. Poate eşti o persoană importantă, poate eşti slujitor in Biserică, ai o părere mai mult decât bună despre propria persoană, pretinzi respect şi ceri să-ţi fie recunoscute meritele. Cuvântul smerenie înseamnă doar să zâmbeşti şi să vorbeşti cu blândeţe celor din jurul tău. Cuvăntul umilinţă... i-ai cam uitat definiţia şi parcă nici prin dicţionare nu mai e de gasit. În sfârşit, eşti CINEVA şi nu permiţi oricui să te trateze ca pe un egal. Probabil că într-un mod asemanator gândeam şi eu până acum 10 zile când am suferit un infarct miocardic cu blocaj de arteră. Am fost operat şi recuperat dar experienţa m-a marcat intr-un mod profund. În timpul de pregătire pentru operaţie, când eram pe masa de operaţie şi zile intregi după aceea am uitat de imprtanţa persoanei mele. Eram o bucată de carne fără voinţă in mâna unor oameni. Orice urmă de orgoliu a dispărut. Nu doresc nimănui să treacă prin ce-am trecut eu, dar avem de învăţat că suntem în mâna Tatălui şi că viaţa este ca un abur. Până au priceput doctori că este vorba de  infarct, am aşteptat 7 ore cu dureri ingrozitoare, majoritatea timpului intr-un scaun cu rotile. Aş fi putut muri de mai multe ori în acest timp, şi credeţi-mă, îmi doream acest lucru. Moartea nu-mi mai provocxa teamă, ci gândul că îmi va opri suferinţa. O singură întrebare îmi stăpânea gândul: sunt pregătit să plec la Domnul? Rugăciunea pe care am făcut-o în tot acel timp a fost: Doamne iartă-mă, curăţeste-mă şi ia-ma la tine. TEAMA DE MOARTE?   DISPĂRUSE! PENTRU CĂ MOARTEA AR FI ÎNSEMNAT ÎNTÂLNIREA CU     TATA!

    

Evanghelizare in Anagnina.

Duminica 20 februarie am participat la evanghelizarea organizata de Biserica Elim din Roma. Desi a fost frig, a fost un timp binecuvantat.

---